Urc treptele sculptate in piatra, cu emotii... Nu stiu ce este dincolo de acel intrand...
Dintr-o data, un suvoi de lacrimi izbucneste neanuntat... Multe lacrimi!! Cerul isi aseaza toata greutatea pe umerii mei, iar eu gandesc:
- Doamne, aici erai??!!! Atat de mult te-am cautat!!!
O grota de 2 pe 3 metri, umeda, plina de divinitate.... dincolo de ea haul..... la propriu si la figurat! Un loc unde certitudinea este la ea acasa!
Alta data ating, fara sa consientizez peretii ei... am impresia ca sunt stransa in brate de catre ea... inima imi bate nebuneste! Nu inteleg... de unde atata BINE??!!
Si iar... - Bine te-am gasit, Doame! - Iti multumesc, pentru tot ceea ce mi-ai dat!
Acum... desculta pe pamantul rece simt cum disperarea mea, izvorata din lipsa inconsitenta a credintei totale, desi rational strigam : eu cred intru totul!.... Si nerabdarea gasirii unui raspuns... m-au ingenunchiat! Mainile, fruntea, ating podeaua rece de piatra a grotei... Toaca.... suntul ei... multimea de afara care se grabea... timpul meu scurtat de aceasta multime... disperarea de a ma face auzita de catre El.... Toaca... intr-o secunda totul incepe sa se invarte cu mine! Minunat... sunetul se inteteste... sunetul se roaga si pentru mine... ma ajuta... conexiunea se face imediat... rostesc cuvinte... pentru mine, pentru copilul meu , pentru el, pentru cei dragi.. pentru cei nenumiti , si pentru cei fara nume... pentru toti...
Inca ametita de vartejul care m-a cuprins, ma ridic in picioare, desi nu imi doream acest lucru... imi doream sa raman acolo lipita de Ea... privirea imi este incetosata... incep sa cobor treptele de piatra... si urc sus....
Am stiut ca voi avea toate raspunsurile... El este bun cu mine, si mi le va da!
Mormantul...
Lume multa... stiam ca nu voi sta la acea coada ... si dintr-o data stiu... ma intind la 5 m de mormant pe iarba verde... acelasi sentiment... ma unesc cu pamantul... si ma rog... incep sa ma rog... prin fata ochilor inchisi imi trec tot felul de imagini... Repet intrebarile... care nu mai sunt intrebari ... devenisera certitudini.. doar ca nerabdarea mea le sufoca... nu stiam cum trebuie sa reactionez... Am stiut.. pentru mine!
Mie imi trebuia liniste! Liniste pe care o luasem cu mine de acolo... trebuia doar sa o pastrez... sa nu o amestec cu celelalte energii care incercau sa ma cotropeasca.....
Au trecut cateva zile de atunci, iar eu, pentru prima oara, am reusit sa imi pastrez linistea, iar certitudinile si-au ocupat locul bine meritat in sufletul meu!
Am aflat ca pentru a pastra acest dar, trebuie sa lupt in permanenta cu mine, cu el, cu societatea, cu toti si tot ceea ce ne sta in cale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu