sâmbătă, 3 septembrie 2011

Acasa Part.I


In mintea mea,  vaza de cobalt plina cu flori de camp, de pe masuta de ceai din living,  sub care gasisem mesajul  ``Bine ai venit acasa, draga mea!``, imi apartinea, o primisem de la mama, in momentul in care am plecat la ``casa mea``....
Stateam relaxata in bratele lui, si imi plimbam ochii prin casa, dintr-o data pe un dulap,  in bucatarie vad acea vaza ... o vaza de cobalt, plina cu spice de grau si  flori de camp! Atunci am stiut!
Voi scrie aceasta poveste, pentru ca .... mirosul ierbii proaspat taiate, al lemnului ars in camp, mirosul bradului verde... totul imi aduce aminte de casa... acasa.... acasa este alaturi de el!
Soarele starlucea pe cer! Era cald, in vara aceea.... nu avusesem parte de prea multe ploi... Vacanta era in toi, iar, noi incercam sa ne umplem timpul cat mai placut, cu activitati caracteristice acelei varste... bicicleta, sotron, elastic, masa de ping-pong, chiar si topogan, desi cam trecuse varsta pentu el... dar, ne urcam, din cand in cand... senzatia de sus, de la inaltime, ne umplea chipurile de un zambet larg.
Intr-una din acele zile de vara, intr-un moment,  cand tocmai eram urcata pe marele topogan, si ma pregateam sa imi i-au zborul, il zaresc... nu il cunosteam.., avea o bicicleta noua, frumoasa, si mai ales...  avea o atitudine de invingator!
Asa a inceput povestea noastra... pe topogan, pe bicicleta, cu o atitudine de invingator!
Anii au trecut, ne-am ``maturizat sever`` - cum spune Guess Who , si ne-am reintalnit pentru a arde, ceea ce nu s-a ars la timpul acela. 
De aici inainte totul este doar in mintea mea... astept ca viata, sa imi confirme semnele!
Veneam spre casa, spre casa noastra alba, cu gard negru din lemn.  Sunt obosita, nu mai am 30 de ani, drumul care alta data il faceam fluierand, acum mi s-a parut foarte lung. Nerabdarea de a ajunge la destinate imi oferea  energia necesara pentru a merge inainte!
Plecasem singura, incepeau  primul an universitar din viata lor, si pentru ca Victor avea multe probleme de rezolvat, nu a fost posibil sa ma insoteasca.
Baietilor le trebuia un sprijin, trebuia ca eu sa fiu langa ei! Printr-o veche cunostiinta, le-am gasit un apartament cochet in zona centrului, zona care ii avantajeaza pe amandoi, i-am instalat acolo, si cu putin noroc, am participat la ambele ceremonii de deschidere al primului an universitar,  la medicina, si la aviatie.  Emotiile au fost foarte mari! Nu imi vine sa cred ca a trecut timpul atat de repede, si ei s-au facut barbati! Parca acum s-au intalnit in parc, s-au jucat, s-au batut, s-au imprietenit... si prieteni au ramas!
Au crescut impreuna, au invatat impreuna, au avut grija unul de altul, si impreuna, de Alex.. S-au maturizat! Stiu cine sunt, ce isi doresc de la viata, si au tot sprijinul  noastru!
Ajunsa in fata casutei albe, parchez masina  in fata portilor din fier forjat, si dau sa intru in curte... Doar ca sunt oprita de explozia de bucurie cu care ma intampina cainele nostru,  nu mai stia cum sa sara, sa se invata, sa latre, si  cum sa isi manifeste  dragostea care o are pentru mine...
-           - Ti-am lipsit, vagabond batran!! Si il maingai pe crestet cu blandete. 

v .... va urma

Un comentariu:

Florina Mitrea spunea...

Scrii frumos, visezi la fel de frumos, o frantura de lumina pe un cer innorat plin de barfe scandaluri si noncultura. Ma bucur ca ne-am intalnit virtual. Totul se intampla cu un scop atunci cand trebuie, cum trebuie si cat trebuie. Nu crezi?!

PS. nu mai sunt la COCOR, a fos o experienta esuata ... acum doar pe net si la gradinite...